“Un muncitor nu are nici un ban. I se oferă o slujbă: să lipească afişe. Îi trebuie o bicicletă. Nevasta lui îşi vinde perdelele. El cumpăra bicicleta, dar i se fură. Suntem în faţa unei scriituri vizuale, a unui aparat de filmat care înregistrează un mecanism sufletesc comparabil celui întâlnit la Gogol, când acesta construieşte o întreagă dramă în jurul unei anecdote neînsemnate.” – Jean Cocteau – 1949

Italia de după al doilea război mondial. În Roma sărăcită şi în care se murea de foame, lui Antonio îi este furată bicicleta, vitală pentru el, căci de ea depinde întreţinerea familiei sale: după doi ani de şomaj, timp în care a vândut tot ce avea prin casă, Antonio a reuşit să-şi găsească un loc de muncă, lipind afişe. Dar noua sa slujbă a venit cu o condiţie, anume să aibă bicicletă, pentru a se putea deplasa rapid. Astfel, furtul ei este o pierdere de nemăsurat, cu atât mai mult cu cât, pentru a o recupera de la amanet, Antonio dăduse în schimb toată rufăria familiei. Împreună cu fiul său, Bruno, porneşte în căutarea hoţului.
Drama acestor oameni obişnuiţi, prezentată în maniera specifică cinematografiei neo-realiste, ne conduce în miezul problemelor sociale din perioada postbelică. Accentul filmului cade în special pe maturizarea fiului, prezentat tot timpul în raport cu tatăl său, dar şi pe amănuntele cotidianului. Capodoperă a cinematografiei europene, primind un premiu Oscar pentru calitatea sa (cu şapte ani înainte de apariţia acestei categorii), Hoţi de biciclete rămâne un exemplu de măiestrie artistică şi de implicare socială, câteva dintre scenele sale cheie fiind considerate definitorii pentru evoluţia ulterioară a cinematografiei.